De ce protejează Isărescu cartelul bancar? Bănci puține, dominate de străini, dobânzi mari, condiții imposibile

De ce protejează Isărescu cartelul bancar? Bănci puține, dominate de străini, dobânzi mari, condiții imposibile

Sistemul bancar din România este caracterizat de un număr redus de bănci, dominat în mare parte de instituții financiare străine, care impun dobânzi ridicate și condiții restrictive pentru cetățeni și întreprinderi. Această situație ridică întrebări serioase despre rolul Băncii Naționale a României (BNR) și al guvernatorului său, Mugur Isărescu, în menținerea unui monopol bancar evident. De ce este atât de dificil să înființezi o bancă în România, spre deosebire de alte țări europene?

Bariere administrative și protejarea status quo-ului

În teorie, Uniunea Europeană oferă un cadru legal uniform pentru înființarea băncilor, permițând accesul la „pașaportul european” care permite operarea transfrontalieră. Totuși, în România, procesul este unul dintre cele mai greoaie din UE. Cerințele birocratice impuse de BNR sunt excesive, iar durata aprobării poate depăși cu mult standardele europene.

În loc să încurajeze competiția și să sprijine antreprenorii locali în domeniul financiar, BNR pare să favorizeze menținerea unui număr mic de bănci, protejând astfel un „cartel bancar” deja existent. Majoritatea instituțiilor financiare din România sunt filiale ale unor corporații străine, iar băncile cu capital românesc sunt marginalizate. Din cele aproximativ 30 de bănci comerciale, doar câteva au capital predominant românesc. Printre acestea se numără CEC Bank, Banca Transilvania (cu o majoritate de investitori români, dar și acționari străini), și EximBank. În schimb, băncile cu capital străin, precum BCR (deținută de Erste Group din Austria), BRD (Société Générale, Franța) sau Raiffeisen Bank (Austria), controlează majoritatea pieței. Această dominație străină limitează accesul cetățenilor și antreprenorilor locali la finanțare în condiții favorabile și ridică întrebări despre independența economică a țării.

Cum cartelul bancar subminează economia națională

Cartelul bancar din România, protejat de reglementările BNR și dominat de băncile străine, are efecte devastatoare asupra economiei naționale. Dobânzile ridicate la credite și costurile financiare exagerate nu doar că împovărează cetățenii, ci și afectează grav competitivitatea firmelor românești pe piața europeană. În timp ce companiile din alte state membre ale UE au acces la finanțare în condiții favorabile, întreprinderile românești sunt sufocate de dobânzi prohibitive, care le reduc drastic capacitatea de a inova, a investi și a concura la nivel internațional. Mai mult, băncile profită de poziția lor dominantă pentru a opri creditarea în mod abuziv, falimentând firmele locale și preluând în mod indirect activele acestora. Astfel, în loc să fie un pilon al dezvoltării economice, sistemul bancar românesc devine o piedică majoră în calea progresului.

Dobânzi mari și lipsa de alternative

Dominarea pieței de către un număr mic de jucători duce la o competiție redusă, ceea ce explică dobânzile ridicate la credite și comisioanele împovărătoare. Cetățenii români și IMM-urile sunt forțați să accepte condiții financiare dezavantajoase, fără alternative reale. În timp ce în alte țări din UE, accesul la finanțare este mai facil, în România, dobânzile și costurile ascunse fac din creditare un lux.

Câte bănci sunt în România comparativ cu alte țări?

România are în prezent aproximativ 30 de bănci comerciale, un număr extrem de mic în comparație cu alte state. În SUA există peste 4.000 de bănci, Germania numără aproximativ 1.500, Polonia are în jur de 600-700, Italia între 500 și 600, iar Franța peste 300-400. Discrepanța este evidentă: în timp ce alte state permit dezvoltarea unui sistem bancar diversificat, România rămâne blocată în monopolul câtorva bănci mari, majoritatea controlate de capital străin. Această lipsă de concurență explică dobânzile ridicate și condițiile restrictive care sufocă economia locală.

De ce nu se înființează mai multe bănci?

În alte țări din UE, procesul de înființare a unei bănci este mult mai simplu. De exemplu, în state precum Lituania sau Estonia, guvernele au creat condiții favorabile pentru atragerea de noi bănci digitale, iar piața s-a diversificat rapid. În România, însă, reglementările rigide și lipsa unui sprijin real pentru inițiativele bancare locale blochează apariția unor noi instituții.

Rolul lui Mugur Isărescu în acest context este unul controversat. Cu un mandat prelungit de peste trei decenii, Isărescu pare să prioritizeze stabilitatea sistemului financiar în detrimentul concurenței și al accesibilității. În loc să faciliteze intrarea pe piață a noi bănci și să promoveze competiția, politicile BNR creează un mediu economic stagnant, benefic doar pentru actorii existenți.

Cine este Mugur Isărescu?

Mugur Isărescu este guvernatorul Băncii Naționale a României (BNR) din 1990, fiind cel mai longeviv lider al unei bănci centrale din lume. Cu o carieră care se întinde pe mai mult de trei decenii, Isărescu a jucat un rol central în politica monetară a României, fiind creditat cu menținerea stabilității financiare în perioade de criză. Cu toate acestea, longevitatea sa în funcție a atras critici privind lipsa de transparență și favorizarea intereselor băncilor străine în detrimentul economiei locale. Deși deține un prestigiu considerabil pe plan internațional, în țară, Mugur Isărescu este adesea acuzat că, sub conducerea sa, BNR a blocat accesul unor jucători noi pe piața bancară, contribuind la consolidarea unui sistem financiar dominat de monopoluri și inegalități.

Concluzie: Cine pierde și cine câștigă?

În această ecuație, pierderea este a cetățenilor români și a economiei locale. Dobânzile mari, accesul dificil la finanțare și lipsa de alternative împiedică dezvoltarea întreprinderilor și consumul. De ce nu se schimbă nimic? Poate pentru că BNR, sub conducerea lui Isărescu, este mai interesată de menținerea status quo-ului decât de binele public.

Întrebarea rămâne: cine va avea curajul să spargă acest monopol și să permită o adevărată democratizare a sectorului bancar în România?